Statui sau icoane care plâng ori sângerează. Amintiţi-vă: aţi auzit vorbindu-se despre ele de foarte multe ori şi nu prea aţi ştiut ce să credeţi. Să fie realitate sau înşelătorie? Părerile sunt împărţite.
Cercetările, oricât de minuţioase ar fi, nu reuşesc niciodată să deşluşească ce anume se întâmplă şi de ce. În rândurile de mai jos vom trece în revistă câteva cazuri absolut uluitoare.
Într-o zi de aprilie, în 1975, doamna Anne Poore, din Boothwynen, Statele Unite ale Americii, se ruga în faţa unei statui înalte de 66 cm, reprezentându-l pe Iisus. Deodată, femeia şi-a ridicat ochii către Christos. “Inima a încetat să-mi mai bată”, a declarat femeia într-un interviu. “Două picături de sânge, roşii precum rubinele, apăruseră de sub rănile de la mâini ale statuii. Eram îngrozită. Îmi dădeam seama că era sânge de câteva zeci de ori.“
În anii 50, fizicianul italian Piero Casoli a început să studieze în mod temeinic, probele madonelor care plâng. Pe baza datelor adunate, Casoli a ajuns la concluzia că aceaste fenomene se produc destul de frecvent. În Italia, de exemplu, statuile lăcrimează de 2 ori pe an.
În iulie 1966, la Londra, un crucifix a vărsat lacrimi timp de 30 de zile. Şase ani mai devreme, o statuie dintr-o biserică grecească din Tarpon Springs (Florida) a început să plângă.
În ianuarie 1981, o statuie a Fecioarei Maria din Caltanisetta (Sicilia) a început să sângereze, după ce în urmă cu 7 ani, lăcrimase. Următorul caz este impresionant. Pe 16 martiee 1960, un portret al Fecioarei a început să plângă, din spatele unui geam de sticlă. Proprietara, doamna Pagora Catsounis, l-a chemat imediat pe părintele George Papadeas, de la biserica Sfântul Pavel din Hempstead. Acesta a privit portretul înmărmurit: “Chiar când am ajuns la doamna Catsounis, o lacrimă era pe cale să se usuce sub ochiul stâng. Apoi, chiar înainte să ne încheiem rugăciunile, o altă lacrimă apăruse în acelaşi loc. Se forma în colţul ochiului apoi se prelingea de-a lungul obrazului. În josul tabloului, lacrimile nu se adunau ci mai degrabă dispăreau, nelăsând urme.”
În prima săptămână, patru mii de persoane i-au trecut pragul grecoaicei pentru a vedea minunea şi pentru a se ruga. Tabloul a fost transportat apoi la biserică. La puţin timp după aceasta, o altă madonă din familie a început să verse lacrimi. Ea aparţinea mătuşii Pagora, Antonia Koulis. Conform unor mărturii, tabloul lăcrima abundent. Eşantioane de lichid au fost colectate şi supuse unor analize riguroase.
Rezultatul cercetărilor i-a bulversat pe toţi cei interesaţi de caz: nu erau lacrimi umane. Pe suprafaţa tabloului au fost descoperite sub zona ochilor pete, alcătuite din particule cristaline, foarte asemănătoare cu serul. Raymond Bayles, unul dintre cercetători, a studiat tabloul de mai multe ori şi nu aputut găsi nicio deschizătură prin care lichidul ar fi putut fi introdus în zona centrală a portretului.
Ca şi madona doamnei Catsounis, şi cea a Antoniei Koulis a fost expusă în biserică. Proprietara a primit în loc o altă icoană, dar şi aceasta a început să lăcrimeze.
Cazul doamnei Anne Poore este diferit. Americanca a expus statuia într-un loc unde putea fi văzută de un număr mare de oameni. Vinerea şi de sărbători, statuia sângera mai mult decât de obicei. Părintele Chester Olszewski vorbeşte chiar de nu mai puţin de patru ore de sângerare continuă. În mod curios, sângele nu pică de pe statuie, iar hainele sunt acum acoperite de lichid închegat.
Uimit de cele întâmplate, doctorul Joseph Rovito din Philadelphia a pornit o anchetă serioasă. A cercetat statuia cu ajutorul razelor x şi nu a descoperit niciun dispozitiv ascuns care ar fi putut provoca sângerarea. Rezultatele testelor sanguine nu au făcut decât să arunce şi mai mult mister asupra madonei. Sângele recoltat era uman dar numărul mic de globule roşii indica faptul că avea o vechime considerabilă.
Dar sângele curgea destul de mult înainte să se coaguleze, deci era proaspăt şi trebuia să conţină milioane de globule roşii. Cât despre grupa sanguină, aceasta nu a putut fi determinată din cauza vechimii lichidului. Nici măcar după ce toate rezultatele au fost puse cap la cap nu s-a ajuns la nicio concluzie.
Un lucru era cert, însă: sângele nu provenea dintr-un obiect ascuns în interiorul statuii. Despre originea fenomenului nu s-au putut emite prea multe teorii. Unii observatori ai sângerării au afirmat că aceasta nu se produce din senin, existând în ea o anumită logică şi au sugerat că este rezultatul unor forţe necunoscute. Acestea ar putea răspunde în mod automat la imaginile puternice emise de spiritul uman la nivel conştient sau inconştient.
