În 1947, doi beduini au descoperit într-o grotă de la Qumrân, pe malul Mării Moarte, şapte suluri din piele scrise în ebraică. Este începutul celei mai importante aventuri arheologice a secolului XX.
Între 1947 şi 1956, beduinii şi arheologii au avut o adevărată competiţie şi au descoperit unsprezece grote conţinând sute de manuscrise de cărţi biblice vechi de peste 2000 de ani, scrise în ebraică, în arameană şi în greacă.
Printre ele s-au descoperit documente vechi mărturisind despre existenţa unei comunităţi ai cărei membri respectau reguli stricte de puritate. Conduşi de un engimat „Stăpân al Justiţiei”, trăiau în aşteptarea lui Mesia şi se pregăteau pentru sfârşitul lumii.
Oamenii de ştiinţă încearcă încă să răspundă la întrebările pe care le ridică această descoperire. Cine erau misterioşii locuitori de la Qumrân? Manuscrisele au fost scrise pentru ei? De ce le-a fost limitat accesul?
Totodată marele public se întreabă de ce a fost nevoie să treacă atât de mult timp pentru a se divulga conţinutul acestor suluri din piele? Manuscrisele dezvăluie episoade necunoscute din viaţa lui Ioan Botezătorul sau a lui Iisus Christos? De ce sunt şi astăzi sursele atâtor polemici?
Cele mai prestigioase suluri din piele descoperite de beduini sunt conservate la muzeul Israelului din Ierusalem, în timp ce câteva sute sunt păstrate cu grijă de Autoritatea Antichităţilor din Israel la Ierusalem. Dar multe au fost împrăştiate, cu trecerea timpului, în întreaga lume, în SUA şi Franţa, de exemplu.
În 1953, un părinte dominican, Roland de Vaux a achiziţionat 360 de fragmente de diverse mărimi pe când a condus săpăturile pentru serviciul de Antichităţi a Iordaniei şi al Şcolilor franceză şi americană de arheologie din Ierusalem.
Descoperite în februarie – martie 1949 într-o grotă, aceste fragmente au fost apoi vândute de Vaux, deoarece era autorizat, în scopul de a-şi putea finanţa continuarea cercetărilor.
La Qumrân, în 12 grote s-au descoperit aproximativ 900 de manuscrise, unele conservate intacte altele împrăştiate în fragmente pe pământ şi amestecate cu cioburi. Toate aceste documente au fost descrifate dar nu şi originea lor. După Vaux, locuitorii de la Qumrân ar fi fost reprezentanţii sectei esseniene de care vorbeau istoricii din Antichitate, Pliniu cel Bătrân şi mai ales Flavius Iosif, o sectă apropiată de primii creştini care trăiau în autarhie. El considera că primii essenieni s-au stabilit la Qumrân între 130 şi 10 î.e.n. Situl a fost abandonat după un cutremur teribil, apoi din nou ocupat în anul 4 î.e.n. înainte ca essenienii să fie definitiv vânaţi de armatele lui Pompei în anul 68.
Timp de 30 de ani, nimeni nu a discutat această teză. Unii chiar s-au întrebat dacă Ioan Botezătorul sau Iisus au fost cândva pe la Qumrân! Dar, din 1990, teoriile părintelui Vaux sunt puse în discuţie. Pe măsură ce manuscrisele au fost traduse, savanţii şi-au dat seama că numai un sfert din ele priveau secta essenienilor. Alte săpături efectuate în regiune, în special în Iudeea şi pe malul oriental al Mării Moarte, au demonstrat că existau situri asemănătoare celui de la Kirbet Qumrân. În pofida condiţiilor climatice austere, bazinul Mării Moarte nu era deci deşert. Unii arheologi şi-au imaginat că locul a fost ocupat de militari, de negustori, sau că era vorba de ruinele unei vile simple.
Ceea ce este sigur, este că manuscrisele nu au fost depuse în grote prin hazard. Probe arheologice demonstrează că ele au fost săpate intenţionat şi că adunarea acestor manuscrise a fost premeditată. Oamenii, probabil la apropierea unui pericol iminent, au constituit această bibliotecă pentru a o pune la adăpost.
Înainte de descoperirea lor, cel mai vechi text cunoscut al Bibliei data din Evul Mediu. Textele biblice sunt scrise în ebraică, care era limba sacră. Ele sunt formate din foi din piele cusute şi adunate pe care textul este recopiat cu mâna. Unele din ele au trebuit să fie traduse în greacă care era limba administrativă a acestei regiunii după cucerirea sa de Alexandru cel Mare. Cât despre arameană, era limba vorbită de toţi, în afara casei. Încă din Antichitate, Euseb, un preot din Cesareea, a scris că manuscrisele evreieşti ale Bibliei au fost descoperite în apropiere de Jericho.
În secolul X, episcopul sirian Timotei povestea de asemenea că manuscrisele au fost descoperite prin hazard într-o grotă de un păstor care-şi urmărea câinele. Dar niciunul din aceşti martori nu a situat locurile unde au fost descoperite manuscrisele şi Qumrân nu a fost menţionat în niciun text. Nu se ştie cine a copiat aceste texte, deşi s-au avansat nenumărate ipoteze de lucru de către arheologi şi epigrafişti. Şi nici cine le-a ascuns în grote şi de ce.
La Qumrân, părintele de Vaux, care a întreprins săpături cu echipa sa din 1949, pe parcursul a şase campanii (între 1951 – 1958), au degajat un amplasament de 140 de metri pe aproximativ 80, compus dintr-o duzină de construcţii foarte simple care conţineau între altele, două săli mari şi câteva ateliere. Arheologii au scos la lumina zilei o reţea de canale care distribuia apa către 16 bazine, rezervoare şi piscine.
Biblioteca din deşert este considerată ca cea mai importantă descoperire arheologică a secolului XX şi ridică multe semne de întrebare asupra bazelor iudaismului şi creştinismului, care se regăsesc legate ca niciodată prin aceste texte misterioase, îngropate în deşert.
